Piețele financiare reprezintă locurile unde se tranzacționează instrumentele financiare. În economie, piața de capital ocupă a treia poziție după piața de bunuri și servicii și piața muncii. Instrumentele financiare disponibile pe piață pot fi împărțite în:

  • Instrumente pentru transferul capitalului, folosite pentru a face capitalul accesibil celor care îl solicită. Capitalul este pus la dispoziție de entitățile care dețin un surplus de capital
  • Instrumente pentru transferul riscului, care permit transferul riscului către o terță parte în schimbul unui comision. Un bun exemplu este opțiunea de hedging împotriva riscului valutar, ratei dobânzii etc. Prima de risc reprezintă prima opțiunii.

Putem distinge câteva segmente ale pieței financiare, deși nu este o divizare strictă, întrucât instrumentele unei piețe pot fi oferite și în alte piețe, într-o oarecare măsură. În orice caz, se pot distinge:

Piața monetară (Money market) reprezintă locul unde obligațiunile cu o maturitate de până la 52 de săptămâni sunt tranzacționate. Scopul acesteia este de a furniza lichiditate băncilor, instituțiilor financiare, marilor companii sau statelor.

Piața de capital (Capital market) este locul de tranzacționare a titlurilor de creanță (debt securities), emise pentru cel puțin un an, dar și a acțiunilor, cu alte cuvinte a instrumentelor de transfer de capital.

Piața de schimb valutar (Foreign exchange market) reprezintă locul de schimb a monedei unei țări pentru moneda altei țări.

Piața derivatelor (Derivatives market) poate fi utilizată pentru transferul riscului, spre deosebire de piața de capital, al cărei principal scop este transferul de capital. Valoarea derivatelor depinde de prețurile acțiunilor, obligațiunilor, perechilor valutare, mărfurilor (activelor de bază) etc. Cele mai populare instrumente derivate sunt contractele futures, forward, optiunile, iar recent au apărut și CFD, destinate speculatorilor.

Piața de capital și principalele sale funcții

Piața de capital, cum am menționat mai devreme, reprezintă locul de transfer al capitalului. Titlurile de creanță și cele de capital (debt securities și equity securities) sunt utilizate pentru a schimba dreptul de proprietate al capitalului. Așadar, principalele instrumente care pot fi tranzacționate în piața de capital sunt:

  • Obligațiunile
  • Acțiunile

Obligațiunile

Obligațiunile sunt primele titlurile de creanță din piața de capital. O obligațiune este un instrument în care emitentul (acesta se numește obligatar) împrumută capital de la cumpărătorul obligațiunii. Emitentul este obligat să le răscumpere într-o perioadă determinată și să plătească dobânda prevăzută.

Emitentul va avea posibilitatea de a obține capitalul necesar dezvoltării companiei, mai ieftin decât ar fi făcut-o la bancă sau alte instituții care acordă credite. În schimb, statele emit obligațiuni pentru a finanța deficitul bugetar.

Obligațiunea poate fi caracterizată prin:

  • valoare nominală, adică valoarea inițială a datoriei, la care se acumulează dobânda care este plătită către obligatar la data maturității
  • data de expirare este perioada în care întreaga valoare a datoriei trebuie plătită și se mai numește “perioada de viață” a obligațiunii
  • dobânda (cuponul) determină valoarea dobânzii plătită obligatarului. Rata dobânzii este exprimată anual.
  • termenul de plată a dobânzii, de obicei anual, semestrial, trimestrial

Obligațiunile se pot clasifica după criteriul ratei de dobândă în:

  • obligațiuni cu rate fixe de dobândă – sunt caracterizate de valori fixe ale dobânzii, plătibile la date stabilite
  • obligațiuni cu rate variabile de dobândă – sunt caracterizate de rate fluctuante care depind de dobânda de referință. Acestea sunt, în mod obișnuit, ratele de împrumut interbancare (WIBOR, LIBOR, EURIBOR) sau rata de randament a titlurilor de trezorerie
  • obligațiuni cu zero cupon – acestea nu plătesc dobândă. În schimb, prețul acestor obligațiuni este mai mic decât valoarea nominală, obligatarul cumpără o obligațiune cu discount. La data expirării, acesta primind valoarea nominală.

Împărțirea pe categorii a emitenților este asociată nivelului de risc al creditului, cu alte cuvinte, ia în calcul posibilitatea de a eșua în îndeplinirea condițiilor prevăzute de obligațiune. Există patru tipuri de obligațiuni:

  • obligațiuni de trezorerie
  • obligațiuni municipale
  • obligațiuni corporative
  • obligațiuni bancare

Exemplu de obligațiune cu dobândă variabilă:

  • obligațiune cu maturitate de 3 ani
  • valoarea nominală a obligațiunii 1000
  • rata dobânzii variabilă LIBOR 6M
  • cupon plătibil semestrial
  • în prima jumătate de an LIBOR 6M rata dobânzii este de 2%, lucru care oferă unui semestru o rată a dobânzii de 1% la valoarea nominală
  • în al doilea semestru, LIBOR 6M urcă până la 2,2%, însemnând o rată a dobânzii semestrială de 1,1% din valoarea nominală
  • în ultimele 6 luni obligatarul va primi dobânda cu o valoare nominală de 1000

Acțiunile

Acțiunile reprezintă titluri de valoare emise de societățile pe acțiuni. Un investitor ce deține acțiuni ale unei companii se numește acționar. Un investitor poate achiziționa acțiuni pe piața primară sau pe cea secundară.

O companie decide să emită acțiuni pe piața primară pentru a acumula capitalul necesar dezvoltării/extinderii. În acest fel, compania nu suportă costurile unui împrumut bancar. Plătește doar taxa de emitere a acțiunilor către firme de consultanță, case de brokeraj pentru pregătirea Ofertei Publice Inițiale, etc. Dar, toate aceste taxe, sunt mai mici decât emiterea unor obligațiuni care necesită plata unei dobânzi. O societate pe acțiuni poate acumula cu ușurință capital suplimentar printr-o nouă emitere de acțiuni. Un alt efect indirect al listării firmei la bursă este creșterea prestigiului companiei. Principalul cost suportat de firmă este acela că se micșorează numărul de acțiuni.

În schimb, un investitor achiziționează o parte din cota de profituri a companiei, adică un dividend. Ar mai putea aștepta o creștere a prețurilor acțiunilor care poate determina vânzarea acestora în profit.

Un acționar cumpără acțiunile unei companii și devine astfel coproprietar. De exemplu, o companie emite 1 milion de acțiuni dintre care 20000 sunt cumpărate de un investitor, însemnând că acesta deține o cotă de 2%. Pe lângă dreptul de conducere, un acționar care deține acțiuni comune câștigă următoarele drepturi:

Drept de vot în adunarea generală a acționarilor, unde acționarii, în calitate de coproprietari, iau decizii importante referitoare la companie. Aceștia aleg și Consiliu de Supraveghere, decid valoarea dividendelor, aprobă declarațiile financiare și decid posibile fuziuni sau achiziții. Organismele de bază ale companiei sunt Adunarea Generală a Acționarilor, Consiliul de Administrație și Consiliul de Supraveghere (care analizează deciziile Consiliului de Administrație).

Dreptul la dividende se referă la faptul că acționarul este îndreptățit la profiturile companiei. O companie ale cărei venituri sunt mai mari decât costurile generează profit. Din profitul obținut se plătesc taxe, dobânzi ale împrumuturilor contractate, obținându-se profitul net. Compania împarte profitul în câștiguri nedistribuite și dividende. Câștigurile nedistribuite cresc capitalul firmei care poate fi utilizat pentru investiții viitoare, iar profitul care trebuie împărțit este acordat acționarilor. De exemplu, dividendul este de 5% per acțiune. Dacă acționarul deține 1000 de acțiuni, acesta va primi 5000 USD înainte de taxe. De obicei dividendele sunt acordate o dată pe an (în SUA, anumite companii plătesc dividendele trimestrial).

Dreptul de participare la lichidare apare în momentul în care o companie este preluată sau declarată în faliment

Dreptul de preempțiune este disponibil acționarilor când se ia decizia de emitere de noi acțiuni pentru a finanța noi proiecte de investiții. Această lege reprezintă oportunitatea de a achiziționa un nou set de acțiuni emis la un preț fix pe o perioadă fixă, în mod normal câteva săptămâni. Dreptul de preempțiune protejează acționarii de supra-dispersarea participației și asigură păstrarea acesteia la un nivel asemănător.

În afara acțiunilor de pe piața de capital există și alte titluri care au rol de capital.

Putem include:

  • unități în fonduri de investiții
  • ETF (Exchange Traded Fund), al cărui preț depinde de un indice sau de un grup de acțiuni

Tranzacționarea titlurilor pe piața de capital

Piața primară este locul unde sunt emise pentru prima dată titluri unei companii care se listează la bursa de valori. Acest proces se cheamă Ofertă Publică Inițială.

Piața secundară permite achiziția unor acțiuni care sunt deținute de alți investitori. De exemplu, explicând pe scurt, un investitor care a cumpărat acțiuni din Oferta Publică Inițială le poate vinde unui alt investitor, pe piața secundară, dacă el consideră că a câștigat suficient din aprecierea prețului sau, din contră, a suferit pierderi prea mari din scăderea prețului.

Tranzacțiile de pe piața secundară pot avea loc în multe locuri. Principala clasificare este:

  • bursa
  • piața OTC (over-the-counter)

Bursa este locul unde regulile tranzacționării sunt definite cu strictețe. În SUA, piața bursieră este reglementată de Bursa de valori din New York (NYSE).

Piața de tipul OTC (over the counter) este creată de instituții financiare cum ar fi băncile, casele de brokeraj, etc. În ultima perioadă CFD-urile (contracte pentru diferențe) au devit tot mai populare, în special datorită perechilor valutare, cu alte cuvinte forex, dar și mulțumită instrumentelor piaței de capital cum ar fi indicii, acțiunile, obligațiunile. Contractele CFD sunt instrumente derivate folosite, în special, pentru a specula.

Rezumat

Piața de capital este o parte foarte importantă a economiei de piață. Permite transferul capitalului de la cei care au surplus, la cei care îl solicită. Reprezintă o modalitate ”sănătoasă” de obținere a capitalului pentru investiții, prin comparație cu capitalul creat de băncile centrale și cele comerciale, cărora nu li se cere să dețină numerar fizic pentru a da cu împrumut oricărei instituții de credit. Este suficient ca o bancă comercială să depună un procent din suma împrumutată de la banca centrală, de obicei, o rată de rezervă minimă, de câteva procente. Acest lucru înseamnă că băncile comerciale creează bani din nimic, crescând oferta de monedă și cauzând inflație. În cazul pieței de capital, aceasta nu crește cantitatea de masă monetară oferită pentru că transferă economiile celor care renunță la consumul actual pentru cel viitor. În schimb, companiile pot investi capitalul și accelera procesul de dezvoltare, bineînțeles, dacă rezultatul estimat al investiției se va materializa.